Cum a fost posibil un proiect atât de modern în România interbelică? Explicația începe cu Arethia Tătărescu

În cultura românească, legătura dintre un artist de renume internațional, o femeie cu viziune civic-culturală și un spațiu locativ devine un model de înțelegere a modului în care arta, memoria și comunitatea se intersectează. Povestea dintre Constantin Brâncuși, Arethia Tătărescu și Casa Tătărescu din București relevă un context în care secolul XX românesc a putut genera proiecte culturale cu impact durabil, printr-o rețea subtilă de relații și angajamente ce depășesc simpla creație artistică.

Cum a fost posibil un proiect atât de modern în România interbelică? Explicația începe cu Constantin Brâncuși

Drumul care a condus la realizarea ansamblului monumental de la Târgu Jiu, o emblemă a sculpturii moderne, este ilustrat de întâlnirea dintre Constantin Brâncuși, Arethia Tătărescu și mediul cultural al epocii. Inițiativa Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, condusă de Arethia, a fost decisivă pentru concretizarea unui proiect artistic și urbanistic care a schimbat fața orașului și a adus în prim-plan o nouă percepție asupra memoriei colective. În același timp, legătura cu Milița Petrașcu, ucenica lui Brâncuși, a constituit o punte esențială care a facilitat această colaborare. Casa Tătărescu din București, cu lucrările realizate de aceasta, leagă fizic aceste nume și oferă o perspectivă intimă asupra universului brâncușian.

Arethia Tătărescu și infrastructura civică a memoriei

Arethia Tătărescu, soția premierului interbelic Gheorghe Tătărescu, a fost o figură marcantă în viața culturală și socială a județului Gorj. Cu o educație solidă dobândită în Belgia și o implicare activă în mișcarea de emancipare a femeilor, ea a condus Liga Națională a Femeilor Gorjene, organizație ce a jucat un rol fundamental în mobilizarea resurselor și în susținerea proiectelor culturale locale. În acest context, inițiativa de a realiza un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial nu a fost doar o comandă artistică, ci un demers de construcție socială și identitară, care a pus în centrul atenției memoria colectivă și responsabilitatea civică.

Drumul spre Brâncuși și rolul Miliței Petrașcu

În pregătirea ansamblului de la Târgu Jiu, propunerea de a colabora cu Constantin Brâncuși a fost transmisă mai întâi către Milița Petrașcu, ucenica sculptorului. Aceasta a recomandat cu fermitate implicarea maestrului, semn al încrederii și al respectului pentru viziunea artistică a lui Brâncuși. Milița Petrașcu, cunoscută pentru propriile realizări artistice, a fost astfel un liant între inițiativa civică și creația brâncușiană, contribuind la realizarea unui proiect în care arta nu este un simplu obiect, ci un simbol viu al comunității.

Ansamblul de la Târgu Jiu: un proiect integrat de memorie și urbanism

Ansamblul monumental realizat de Brâncuși la Târgu Jiu, compus din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului, este un exemplu remarcabil de artă publică care transcende funcția decorativă. Inițiat în 1935 și inaugurat în 1938, proiectul a fost susținut financiar și logistic de Liga Națională a Femeilor Gorjene și de guvern, prin fonduri pentru exproprieri și trasarea Căii Eroilor, axa ce leagă aceste monumente. Astfel, sculpturile devin parte dintr-un traseu urban cu încărcătură simbolică profundă, un spațiu de reflecție și comemorare care implică trecerea prin formă, spațiu și ritual.

Casa Tătărescu: un spațiu al memoriei vii și al continuității artistice

Casa Tătărescu din București, situată pe Strada Polonă nr. 19, reprezintă un punct de legătură materială și simbolică între Constantin Brâncuși, Arethia Tătărescu și Milița Petrașcu. În această locuință se păstrează o bancă și un șemineu sculptate de Milița Petrașcu, lucrări care reflectă o filiație artistică subtilă, în care limbajul formei esențiale brâncușiene este redat într-un cadru intim, domestic. Această prezență conferă o dimensiune suplimentară discursului despre patrimoniu cultural, demonstrând cum arta se poate manifesta nu doar în spații monumentale, ci și în interioare ce devin astfel parte a unui traseu cultural.

Simbolismul ansamblului și interpretările sale

Elementele ansamblului de la Târgu Jiu, în special Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului, sunt adesea interpretate prin prisma simbolurilor și a numerologiei. Masa Tăcerii, cu cele 12 scaune, este văzută ca o referință la apostoli, sugerând o întâlnire tăcută, meditativă. Poarta Sărutului este percepută ca simbol al unirii și trecerii într-un spațiu comun, iar Coloana Infinitului, cu repetitivitatea modulelor romboidale, exprimă ideea de recunoștință și continuitate fără sfârșit. Aceste interpretări, deși nu sunt oficiale, contribuie la profunzimea experienței vizitatorului, invitând la o reflecție asupra sensurilor ascunse ale artei.

Moștenirea lui Brâncuși și provocările receptării în România

După cel de-al Doilea Război Mondial, climatul ideologic din România a marginalizat temporar opera lui Constantin Brâncuși, considerat reprezentant al formalismului burghez cosmopolit. Cu toate acestea, în 1956, o expoziție personală dedicată lui Brâncuși a fost organizată la București, marcând un moment important de reconsiderare. În anii următori, în special din 1964, Brâncuși a fost recunoscut ca o figură emblematică a culturii române, iar monumentele de la Târgu Jiu au început să fie îngrijite și valorificate. Astfel, moștenirea sa a trecut printr-un proces complex de contestare și recuperare, ilustrând fragilitatea și importanța consensului social în protejarea patrimoniului cultural.

Legătura dintre Brâncuși, Arethia Tătărescu și Casa Tătărescu în memoria culturală

Relația dintre Constantin Brâncuși și Arethia Tătărescu nu se limitează la realizarea ansamblului de la Târgu Jiu. Casa Tătărescu servește astăzi ca un spațiu în care această legătură capătă o formă palpabilă și continuă să fie un loc de reflecție asupra culturii și memoriei. Prin prezența lucrărilor Miliței Petrașcu, care a fost atât ucenica lui Brâncuși, cât și o colaboratoare apropiată în proiecte culturale, casa devine un punct de întâlnire între trecut și prezent, între dimensiunea publică a artei și intimitatea spațiului domestic.